Povesti

#instinct matern #mame #scrisoare #depresie post partum

Scrisoarea unei mame pentru toate femeile care se tem ca nu au instinct matern

Cand aduci pe lume un copil, toata lumea se asteapta ca, imediat dupa nastere, sa iti faci brusc un upgrade si sa stii tot ce se poate sti despre ingrijirea unui bebelus, sa devii dintr-o data mama suprema.

Ti s-a spus ca dragostea pentru bebelusul tau si legatura aceea indestructibila o vei simti din prima secunda, insa ce te faci daca dureaza, totusi, ceva mai mult? Te lasi prada depresiei pentru ca nu esti o mama buna, conforma cu tiparele despre care ai citit si ai auzit in fiecare zi? Sau te aduni si incepi sa construiesti legatura cu puiul tau?

Scrisoarea pe care orice proaspata mamica ar trebui sa o citeasca

Scrisoarea unei mame pentru toate femeile care se tem ca nu au instinct matern a devenit virala si ar trebui sa ajunga la orice femeie care, contrar asteptarilor, nu a simtit imediat acea legatura cu copilul ei:

"Cand esti insarcinata parca devii un bun public. Toata lumea simte nevoia sa iti atinga burtica in crestere si, mai ales, toata lumea simte nevoia sa iti dea sfaturi. Sfaturi nesolicitate si neavizate, in special. Auzi o groaza de lucruri si de pareri, multe dintre ele la fel, si mai multe care se bat cap in cap; multe femei vor simti nevoia sa iti spuna cum e mai bine sa nasti: natural sau prin cezariana.

Cele mai multe voci te vor avertiza, insa, cat de mult te va schimba maternitatea! Vei auzi asta in cele 9 luni de sarcina aproape la fel de des cum auzeai inainte diferite versiuni pentru "nu o sa stii ce inseamna decat cand o sa ai si tu un copil".

Cum te schimba de fapt maternitatea…

Cum adica "o sa ma schimbe maternitatea"? "Adica acum nu sunt suficient de buna pentru a fi mama?", te vei intreba. Si vocile vor rade si iti vor raspunde misterios "O sa vezi!".

Pe locul doi al "intelepciunii" transmise catre gravide este, pe masura ce te apropii de termen, o estimare a cat de mult iti vei iubi copilul "din prima clipa in care il vei vedea". Si te astepti sa fie ca si cum cineva ar apasa pe un buton care va revarsa toata acea iubire pe care ti s-a spus ca trebuie sa o simti. La fel si cu instinctul matern, care ti s-a spus ca va intra in functiune imediat.

Si asa am ajuns ca, dupa ce am devenit oficial mama, sa imi privesc bebelusul coplesita de fericire, emotie, oboseala, mandrie, dar totusi putin ingrozita de faptul ca, in afara de schimbarile fizice, nu parea sa fie nimic schimbat la mine. Era ceva in neregula cu mine?

M-am gandit ca dimineata poate ma voi simti altfel, dupa prima noapte in noua mea calitate de mama. Dar si a doua zi eram tot eu, cu singura diferenta ca inimioara aia mica de batea in mine pana ieri, sta acum in fata mea, in bratele mele si se agata cu degetele de sanul meu ca si cum viata sa ar depinde de asta. Si chiar depinde!

Indoiala, primul dusman nevazut…

Si totusi, unde e schimbarea mult trambitata? Parca trebuia sa uit toata viata de dinainte de bebe, parca trebuia sa nu mai vad nimic in jur. Oare nu sunt o mama buna? Oare imi lipseste acel instinct matern? Oare de aceea nu am fost in stare sa ii schimb primul scutec? Oare nu voi fi niciodata o mama buna?

Cand am ajuns acasa cu bebe fericirea a fost, evident, la cote inimaginabile. Toata lumea voia sa il priveasca, sa il mangaie, sa il tina in brate. Toata lumea parea ca il ia atat de usor si ca il tine cu atat de multa siguranta. Iar mie parca inca imi tremurau mainile si ma temeam sa nu il "stric"...

Nu a durat mult pana am inceput sa ma simt epuizata din cauza nesomnului, sa devin morocanoasa si iritabila si sa imi doresc doar doua lucruri: un dus si cateva ore in care sa dorm neintrerupt.

Plansul care anunta trezirea si o noua runda de tortura pentru sani (alaptatul nu a fost atat de simplu cum imi spusesera alte mame ca va fi) ajunsese sa ma ingrozeasca. In mintea mea isi faceau loc tot mai insistent dubiile legate de capacitatea mea de a fi o mama buna, de a forma cu bebe acea legatura atat de stransa si de intensa despre care am citit si mi s-a povestit.

Eram fericita, dar in acelasi timp coplesita; aveam schimbari prea dese de dispozitie si nu pareau sa fie doar hormonii. Orice semn de grija venit din partea cuiva ajunsese sa mi se para o insinuare ca as fi o mama "ratata", o dezamagire pentru toata lumea.

A inceput sa ma sperie faptul ca imi doream o ora in care sa ma uit linistita la televizor, o seara in care sa motai pe canapea facand orice altceva in afara de baita, schimbat scutece pline cu de toate, alaptat, schimbat din nou, dormit iepureste, totul "pe repeat". Imi iubeam copilul, desigur, pentru ca era al meu, era superb, dragalas, dulce, micut. Dar oare il iubeam cu adevarat sau il iubeam doar pentru ca era al meu si eram cumva obligata sa il iubesc?

Depresia se instaleaza fara sa iti dai seama…

Nici nu realizam ca toate intrebarile si indoielile din mintea mea erau de fapt depresia post partum care se instala incet, dar sigur. Ma "biciuiam" singura pentru ca nimic din toate cliseele pe care le auzisem sau citisem nu mi se aplica. Ma simteam anormala. M-am chinuit si m-am ranit singura pentru ca ajunsesem sa fiu convinsa ca nu imi iubesc suficient de mult copilul, ca sunt defecta!

Cand cineva mi se adresa cu "mami", simteam ca imi smulge bucati de carne din mine. Nu eram mama, nu ma simteam mama, ci doar o persoana care spala la fund un bebelus superb, care sta si 40 de minute cu el pe umar ca sa elimine aerul dupa masa si care nu va mai avea niciodata timp pentru o ceasca de cafea sau de ceai.

Unii au vazut ca ceva nu era in regula, iar cand venea vorba de depresie il fixam pe bebe cu privirea si le spuneam poezia mamei perfecte: "Nu pot sa cred cat de mult m-a schimbat! E pur si simplu minunat! Nu-i asa? Il iubesc atat de mult, incat cred ca o sa-mi explodeze inima! Este pur si simplu coplesitor".

Fii sincera cu tine…

Am jucat acest rol luna dupa luna si abia dupa mult timp mi-am dat seama cat de aproape ajunsesem de marginea prapastiei.

Din fericire am avut parte de un moment in care am putut fi, in sfarsit, sincera cu mine si cu cei din jur. S-a intamplat la o reuniune de familie, cand o ruda binevoitoare a gasit de cuviinta sa imi puna pe tapet tot ce trebuia sa fie si sa vada mama perfecta de care eu eram atat de departe. Si atunci am rabufnit, dupa vreo 10 luni in care fusesem mama doar in acte, fara sa ma simt astfel vreo secunda.

"Da, e cel mai dulce copil. da, il iubesc, dar nu simt ca dau pe afara de dragoste, ca ma copleseste. Singurul lucru care ma copleseste acum este nevoia sa ma intind si sa dorm! Singurul lucru pe care l-a schimbat la mine maternitatea este ca sunt mai grea cu cateva kilograme si ca sunt aproape toata ziua cu mainile in scutece murdare!"

Schimbarea vine natural

Cine ar fi crezut ca acel moment de sinceritate absoluta va schimba tot?

Cine ar fi crezut ca a doua zi ma voi trezi usurata, fara sa ma mai simt doar babysitter, nu mama?

Cine ar fi crezut ca a avea curajul sa recunosc si sa accept ca nu ma incadrez in tiparele societatii pentru o mama ma va face sa nu ma mai simt o ratata, o dezamagire si ma va ajuta sa nu ma mai urasc?

Schimbarea a venit natural dupa aceea: am inceput sa ma bucur de trezitul dimineata pentru a vedea chipul copilului meu; am inceput sa sper ca pot fi o mama buna. Am incetat sa astept ca altcineva sa aprinda luminita de la capatul tunelului si am inceput sa alerg spre acel capat.

Daca as fi stiut vreo secunda ca asta era solutia, nu as fi pierdut atatea luni pretioase in care m-as fi putut bucura cu adevarat de copilul meu.

Daca as fi acceptat ca nu eu eram "defecta", ci toate tiparele acelea, viata noastra impreuna ar fi putut incepe mult mai frumos.

Traieste maternitatea in ritmul propriu

Daca as fi stiut ca am voie sa am propriul ritm de a asimila calitatea de mama, ca nu e obligatoriu ca lucrurile sa se intample instant, ca si cum cineva apasa pe un comutator, nu m-as mai fi simtit ca un monstru atata amar de vreme.

Fiecare femeie este unica, fiecare mama traieste diferit maternitatea, dincolo de clisee si tipare! Sa nu te invinovatesti niciodata pentru asta, iar daca ai facut-o, incearca sa te ierti cat mai repede. Nu pune presiune pe tine sa simti mai mult decat ceea ce simti, sa faci mai mult decat ceea ce poti face. Tot ce experimentezi este unic, legatura dintre tine si bebelusul tau se construieste, nu apare din senin! Totul va fi bine!"

Urmareste Acasa.ro pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Acasa.ro.

  •  
  •  

Articol scris de

Vezi toate articolele

Sfatul expertului

Top

Sfatul expertului

Expertul Acasa.ro, dr Nicoleta Simion: Socul anafilactic la caine si pisica

Expertul Acasa.ro, dr Nicoleta Simion, medic veterinar

Pune o intrebare